iulie

Gokhan Saki a trecut cu bine de debutul în UFC de vinerea trecută, din Japonia.

Legenda kickboxingului din Turcia l-a trimis la podea în prima repriză pe Henrique da Silva cu celebrul croşeu de stânga – “The Saki Bomb – spre deliciul publicului.

În ciuda faptului că lucrurile au mers conform predicţiilor în ceea ce priveşte sfârşitul meciului, Saki a nişte probleme după ce a fost zguduit de un cot şi un genunchi trimise din clinch.

După lovituri, Saki a încetinit vizibil până când a trimis lovitura decisivă, lăsând loc de critici la adresa condiţiei fizice.

Argumentele lui Saki au fost că încă încearcă să se obişnuiască cu reprizele de cinci minute, după ce în toată cariera de kickboxer a susţinut numai meciuri pe o durată de trei minute pe repriză.

“Ultimul meu meci în Glory a fost în 2014 cu Tyrone Spong iar după acesta, următorul meci a fost un an mai târziu deci în ultimii trei ani şi jumătate am luptat numai o dată” – i-a spus Saki lui Ariel Helwani, pentru The MMA Hour.

“După ultimul meu meci – unul de kickboxing – am fost mereu pregătit pentru trei minute. Acum, au fost cinci minute. După cum am spus, am început numai anul acesta antrenamentul de MMA şi nu poţi să faci totul în câteva luni”.

“După fiecare meci trebuie să continui să te antrenezi pentru a-ţi pregăti musculatura şi pentru condiţionare. Dacă aş fi avut un meci de kickboxing, poate aş fi abosit pentru că un m-am antrenat pentru asta”.

Potrivit lui Saki, o combinaţie între lipsa din ring şi investirea de forţă prea multă în lovituri l-au lăsat fără energie.

“După cum am văzut eu, primele trei minute am fost bine, după care am început să obosesc, însă a fost şi lipsa din ring” – explică el.

“În mod normal, când lupt în kickboxing mă gândesc la combinaţii. De data asta, trimiteam numai lovituri în forţă”.

“Acum am început din nou antrenamentul pentru că asta a fost numai prima dată. Am fost numai 50%. Ăsta e numai începutul. Mă bucur că m-am întors pe scena asta mare. Sunt gata să demonstrez mult mai mult”.

Lui “Tyson din Turcia” i-ar fi plăcut să fi fost mai dynamic, să fi folosit mai multe combinaţii împotriva lui da Silva.

“După ce a căzut prima dată, trimiteam multe croşee de stânga şi de dreapta. Ştia ce urmează. Combinaţiile sunt cele mai dificile pentru adversar. De aici vin KO-urile” – spune Saki.

“Forţa a fost acolo 100% dar nu se compară nimic cu combinaţiile atunci când încerci să îţi faci KO adversarul”.

La numai 23 de ani, Paige VanZant a ajuns unul dintre cele mai cunoscute personaje din Artele Marţiale Mixte iar criticile la adresa ei nu au întârziat să apară.

Clipul postat recent pe o reţea de socializare,şters ulterior şi lăsând numai o poza – în care promoveaza colecţia “Black and White” a sponsorului său, Rebook – a stârnit reacţii in rândul colegilor săi de breaslă. VanZant prezintă produsele întinsă pe un covor alb şi ridicându-şi lasciv bluza.

Fosta campioană Invicta şi in prezent luptătoare UFC – Angela Hill a postat un comentariu mai mult decat maliţios, sugerând ca VanZant promovează mai degrabă un hot line, decât echipament sportiv:

Page a postat la un moment dat pe pagina ei si imaginile video pe care l-a șters ulterior.

Luptătoarea Lauren Murphy adauga: “ am crezut că nu este adevărat. Am crezut că este o reclama falsă. Nu e”.

Critica nu a venit numai din partea reprezentatelor sexului feminin. Jeremy Kennedy – luptător Canadian, neînvins la categoria uşoara a reacţionat, postând pe pagina sa de socializare: “ Ce naiba am văzut?!”.

Comentarii similare la adresa conduitei unei sportive de MMA au apărut recent si la noi, când o luptătoare românca a afirmat despre o alta că succesul i-a venit in urma unei operaţii estetice.

Lipsa Egalității De Șanse – Cauză Majoră Pentru Rezultatele De La Examenul De Bacalaureat

Aproape 1 din 2 elevi (47,7%), care acum patru ani terminau clasa a VIII-a, nu au luat sau nu au ajuns să susțină examenul de Bacalaureat. În 2015, aprox. 179.703 copii au absolvit gimnaziul, iar anul acesta doar 116.316 au finalizat liceul și s-au înscris să susțină examenul de Bacalaureat. Dintre aceștia, au promovat în această primă sesiune doar 85.724. Deși vi se pot părea doar niște numere, în spatele lor se află tragedia fiecărui copil care a abandonat școala din cauza sărăciei sau a lipsei de suport, atunci când rezultatele lui școlare cereau asta.

Avem o problemă reală și pentru a o rezolva trebuie în primul rând să o acceptăm. Cred că trebuie regândit modul de finanțare a educației de la nivel central ca să țină cât mai bine cont de realitățile din fiecare sat și comună, astfel încât copiii vulnerabili și proveniți din medii de risc să nu mai fie dezavantajați.

Reamintesc că mărirea cuantumului tichetelor sociale de grădiniță de la 50 de ron la 100 de ron și schimbarea criteriilor de eligibilitate prin inițiativa legislativă pe care am depus-o recent in Parlament (vezi aici: https://bit.ly/2LcMXeu) este o măsură complementară.

În același timp, pierdem cei mai mulți tineri între clasa a VIII-a și clasa a IX-a. Cauza? Copiii din mediul rural sunt nevoiți să facă naveta pentru a ajunge la școală.

La începutul acestei toamne voi avansa în cadrul grupului parlamentar și la nivelul coaliției de guvernare o serie de propuneri legislative și măsuri concrete, care să amelioreze cauzele inechității.

Toți copiii merită șanse egale la o educație de calitate și este obligația noastră să îi asigurăm fiecăruia posibilitatea de a-și atinge potențialul maxim, indiferent de situația materială, familia și mediul din care provine.

Intr-un vis creat am gasit ceea ce doream cel mai mult in viata. M-am bucurat nespus, ca un copil mic, parca ajunsesem la struguri, precum vulpea din fabula. Pe urma insa, am realizat ca ar fi fost prostesc din partea mea sa visez ceva ce nu mi-as fi dorit. Evident ca m-am intristat si am stat iar sa meditez de ce, cum, daca s-ar putea altfel si pana la urma m-am plictisit de activitate. Am abandonat. Oricum nu conteaza daca doar visez, daca este real, daca imi doresc sau nu. Materialul tinde sa copleseasca umanul, asa ca, inevitabil, la un moment dat realizezi ca totul este desertaciune.

Iti trece. Ca si mie acum.

Priveam inainte ore in sir pe fereastra. Aiurea. Fara scop. Visand degeaba. Am pierdut aceasta abilitatea demult. Acum privesc 1 minut si ma plictisesc pentru ca am uitat sa visez simplu, uman. Eu eram fauritoarea de vise. Traiam in ele ca intr-o alta realitate si ma simteam bine. Vibram cu fiecare vis.

Acum astept. Nimicul.

Zambesc uneori. Evident ca nu intotdeauna uiti aceasta solutie la toate problemele. Razi ca proasta, degeaba! Ce tot ai de razi? E ceva amuzant? Nu. Te cheama Melania? Nu. Si daca m-ar fi chemat Melania ar fi trebuit sa rad sau sa fiu proasta? Cretin Eul meu. Mereu scoate niste idei tampite. NU mereu, gresesc. Doar de ceva timp incoace.

Un vis de orb ma cuprinde de ceva timp. Doar lumini si senzatii.

Ma dor si renunt la el. E inutil si acesta. Totul devine fad si accept ca a inceput perioada de tranzitie. Pe curand!

De ceva timp ma gandesc sa revad locuri pe care le-am strabatut in copilarie, alaturi de parinti, asa ca de cate ori am ocazia urc intr-un avion, autobuz, in tren sau in masina personala si merg sa simt, din nou, acele senzatii unice, cu care nu ma pot reintalni decat in acest mod. Pentru ca-mi era dor de Iasi, dar nu avem timp sa conduc atata drum, m-am urcat in primul avion si am vizitat frumosul oras intins pe 7 coline ca Roma antica.

Pentru ca mi-am reamintit de prima mea calatorie cu avionul la Moscova, m-am gandit ca nu ar fi rau sa revad Kremlinul, asa ca am facut o rezervare (foarte important cand mergi cu avionul este sa gasesti cea mai buna oferta, cea mai ieftina chiar) si am fugit intr-un weekend sa ma minunez cu ochi de adult de locurile incarcate de istorie ale rusilor.(fotografie din arhiva personala)

Cu totii avem tot felul de amintiri placute din perioada aceea minunata, cand grijile pareau ceva ce tin de domeniul sf-ului,  iar mama si tata reuseau cu brio sa supravegheze totul de la inaltimea lor de adulti, cumva asemanandu-se cu Zeus si Hera, deoarece puterea lor se rasfrangea cumva asupra tuturor ce ar fi putut intr-un fel sau altul sa ne aduca vreun prejudiciu.

Nu stiu exact de ce am ramas indragostita de copilarie. Poate pentru ca ii iubesc si acum la fel ca altadata sau pentru ca mi-au oferit momente pline de magie. Visele copilului exista si astazi, undeva adanc inradacinate in mintea mea, doar inchid ochii si reusesc cumva sa ma transpun si sa intru iarasi in acea magnifica stare, pe care sper ca intr-o zi sa o aiba si fiica mea.

Nu stiu daca nu ar fi trebuit mai degraba sa va povestesc acea calatorie cu avionul care m-a vrajit pana la Moscova, dar simt mai degraba sa imi amintesc de Ea, asa ca pentru mine acest articol nu este despre a castiga ceva, ci despre ziua de 7 Martie.

Nu stiu cum a fost la altii, dar in copilaria mea am gasit toate lucrurile acelea care adunate la un loc duc la fabricarea unui produs util societatii: intelegere, iubire, respect, lipsa violentei, responsabilitati, comunicare si clipe de calitate petrecute impreuna.

Mama mea era sa zic, dar suntem doua la parinti, asa ca a fost intotdeauna mama noastra, reusea sa creeze momente pline de magie in orice loc am fi fost, in apartamentul din oras, la casa de la tara a bunicilor, in padure la picnic, in vizita la unchi. Simpla ei prezenta undeva anima intreaga atmosfera pentru ca a fost un om bun, cu zambetul pe buze, un om cald si un om extrem de iubitor si de corect.

E drept ca tata mai strica ce tesea ”mamasa” (un alint pe care il ura din rasputeri, dar pe care noi il foloseam pentru a ne hlizi de cum se manifesta cand era asa, bosumflata ca ceva nu-i convenea) si nu era intotdeauna cu chef sa plece in excursii, dar, in general, mama reusea sa stranga pe toti si sa ne faca sa ne iubim, chiar daca intre noi existau diverse animozitati.

Cele mai faine amintiri le am din calatoriile noastre ca familie, unita pe vremea cand Ea exista pentru a ne lega aidoma unei vrajitoare, cu fire puternice de magie, ca intr-o tesatura.

Odata, cand eram prin clasa a cincea, iar sora-mea cred ca abia intrase in clasa intai, dragii mei parinti s-au decis sa faca un circuit prin tara si sa viziteze tara cu masina, alaturi de ”frati-miu” (era de fapt fratele mamei, dar l-am iubit intotdeauna ca pe fratele meu, poate pentru ca mama il iubea la fel si, fara sa vreau, incercam sa fac la fel, avea mama o putere enorma de a te face sa-i iubesti pe ceilalti) impreuna cu cei 4 copii ai sai si cu o alta familie cu care eram prieteni (Pavel parca).

Imi amintesc nebunia ce ne cuprinsese in ajun de plecare, topaiam ca apucatele (lucru pe care tata nu-l suporta, habar n-am de ce, dar ii placea sa ne cam taie din entuziasm uneori, probabil vreo ramasita din copilaria lui de fiu unic).

Nu reuseam sa adormim si ne gandeam ce sa mai luam cu noi in excursia asta interesanta in care eram vreo  8 copii de varste diferite (vara-mea de-a doua, zisa si Catalina de la Bucuresti pentru a o deosebi de sora-mea, noi doua, 4 bucati veri buni, plus fata Pavelestilor).

Dimineata a sosit frumoasa pentru ca noi eram fericite, pentru ca soarele stralucea ca-n Sahara si pentru ca viata de copil e atat de minunata incat nu conteaza nimic altceva pe pamant.

Am urcat cu totii in masina rosie ca focul, imbujorate de minunata excursie si am tipat de fericire, incantate cand celelalte doua masini s-au asezat cuminti in spatele Rosioarei noastre (alintul era dat de mama, care insufletea orice obiect din jurul ei).

Primul popas, imi aduc aminte, a fost cumva pe la Slatina. Nu sa vizitam ceva, ci sa ne desmortim oasele si sa mancam ceva la un restaurant prin zona (era perioada comunismului, deci nu mancam nici pizza, nici fast food, iar mancarea nu era cine stie ce, mai degraba compania).

Friptura cu cartofi taranesti am mancat, cea mai buna din viata mea aveam sa spun multi ani inainte, doar pentru ca asa simtisem in acel moment, totul parea ”cel mai” atunci.

Peisajele erau superbe, soseaua ingusta pe care treceau putine masini era fabuloasa (D-zeu stie de ce), soarele care fugise si lasese in urma sa norii era iertat, iar viata parea vesnica. Oare vreun copil crede ca va sosi vreodata clipa aceea cand va deveni adult? Categoric nu!

La Caciulata ne-am cazat intr-un camping de corturi si am deschis o ditamai magaoaia de cort de vanatoare. Era imens, avea sufragerie (cat cea de acasa), doua dormitoare si un loc caruia ii spuneam bucatarie.

Mamele, nu noi, se ocupau sa faca in fiecare zi oale imense de bunatati, incat acum ma gandesc ce anume le placea in excursie de le facea atat de fericite. Astazi nu as pleca intr-un concediu pentru a gati, sub nicio forma, iar daca as face-o cred ca as plange si m-as vaita ca viata e grea, ca nici macar in aceste clipe nu pot sa scap de munca.

Dar mama nu a facut-o niciodata, nu s-a plans ca ar fi greu, parea totul natural, era incantata ca mancam ca niste soldati dupa instructie si radea cu gura pana la urechi cand o felicitam pentru bunatatile facute, care erau mult mai bune decat cele facute de celelalte doua mamici ce ne insoteau.

Doamne, ce dezordine puteam face! O gramada de haine zaceau pe sacii de dormit, incat nu mai aveam habar ai cui erau chilotii sau tricourile respective. Incingeam partide de fotbal grozave si strigam zgomotos cand inscriam. Intr-o zi mingea buclucasa a sarit direct in paraul din apropiere si s-a agatat in niste boscheti. Ar fi fost greu sa o recuperam noi, copiii, asa ca mama s-a dus vitejeste sa gaseasca balonul de aur.

Cand a iesit din matca paraului, pe marginea sa era un semn frumos, mare si greu sa nu-l fi vazut pana in acel moment (n-a fost, din pacate): ”Atentie! Vipere!”. Evident ca toti am avut acel sentiment de frica si de panica ca in zona, printre noi, sunt temutele reptile, dar asta nu ne-a facut mai putin curajosi si chiar am uitat cu desavarsire de riscuri cand a venit vorba sa cutreieram vaile umbroase.

In alta zi am fugit pana la o tabara de vacanta din zona, unde exista o piscina. Da, ceva cam banal pentru generatia de astazi, dar pentru noi, copiii din comunism, o piscina era mai rara, asa ca ne-am distrat ca in filmele americane cand se organizeaza petreceri pe langa piscinele din curte.

Ne-am jucat cu mingea, ne-am balacit, am plans ca am inghitit apa (nu era prea curata pe atunci, asa ca puteai avea niste surprize de te lua si plansul), am organizat echipe si am jucat scafandrul si sirena, tot felul de nebunii frumoase si care cu greu ar mai putea fi repetate astazi.

Verisoarele mai mari erau insa mai greu de urnit cand venea vorba de joaca cu pustii, adica cu noi, preferau sa traga o fuga pana la discoteca din zona, iar adultii mergeau la restaurant in vale pentru a asculta lautarii. Seara aceea, in care au vrut sa scape de copii si sa se relaxeze si ei, a fost fenomenala.

Nu se asezasera bine pe scaune de vreo ora cand s-au pomenit cu trupa de comando la usa restaurantului, imbracati toti in pijamale si smiorcaindu-ne ca ne e frica sa dormim singuri in cort ca poate vine ursul (campingul avea paza si existau o multime de corturi in jur, plus ca erau fetele lui frati-miu care aveau 16-17 ani, deci aveam babysitter, dar plictiseala duce uneori la lucruri de gen).

Evident ca unul dintre adulti a fost nevoit sa se intoarca la baza militara si sa bage la culcare regimentul de plangaciosi, iar dupa ce ne-a auzit sforaind pe rupte, a reusit sa paraseasca postul si sa se intoarca la petrecere si sa manance cea mai buna ciorba de burta din viata lui, cum aveau sa spuna mai tarziu mama si tata, incantati de cheful de pomina (nu prea ieseau in timpul anului, dar in concedii reuseau sa se distreze super tare).

Oltul mi-l amintesc. Era imens. Doar Marea Neagra il putea egala in mintea mea. Podul de peste rau m-a facut multa vreme sa am cosmaruri pentru ca era cam ingust si in orice moment mi se parea ca se va rasturna si ma va arunca in apa involburata (doar in mintea mea, Oltul era extrem de linistit).

Mi-e dor grozav de mama, de ochii ei  minunati, de parul negru, pe care-l coafa senzational doar pentru ca o inzestrase natura cu el deja aranjat datorita unei texturi interesante, de buzele rosii, frumos arcuite, de mainile delicate si catifelate, de alunita de la coltul gurii, de felul ei de a fi mama. Excursiile copilariei mele au fost frumoase pentru ca existat Ea, asa ca orice vacanta, chiar si un weekend petrecut la iarba verde, a fost magnific, demn de a fi reamintit si rememorat.

Iti amintesti ca era PERFECTA? La multi ani! Chiar daca poate in alt Univers paralel.

O intrebare pentru cei care citesc articolul  meu: Ce amintire din calatoriile realizate va impresioneaza si in ziua de astazi?